Era pe la mijlocul anilor 80, tot asa intr-o primavara, cand a avut loc intamplarea urmatoare. In fiecare dupa masa, cu sau fara temele facute, la 6 ne intalneam toti baietii de pe strada si incepeam antrenamentele pentru campionatul de fotbal din vacanta de vara.
In vecini nu demult se mutase o familie de la tara si au construit o ditamai casoaca cat pentru cinci familii, care probabil ca nu au gandit-o bine pentru ca nici pana in ziua de azi nu este tencuita pe dinafara, dar nici la etaj nu locuieste nimeni. Ei, acest vecin, Gheorghe, nu s-a prea acomodat cu viata de orasean drept urmare nici nu se prea saluta cu vecinii. Iar noi, copiii, pentru el eram un fel de demoni special creati pentru a-i face lui zile fripte. In oarecare masura avea dreptate, pentru ca nu ratam nici o ocazie de a-l necaji, mai ales ca degeaba ne spunea la parinti ca scapam mereu nepedepsiti.
Revenind la poveste, am amintit de acest om pentru ca palatul, fara forma si culoare, pe care si l-a construit chiar langa terenul nostru de joaca era inconjurat cu gard din plasa de sarma, numai bun pentru a-l folosi la antrenatul portarilor la suturile de la 11 metri. Bineinteles ca acest lucru a iscat discutii aprinse intre Gheorghe si parintii nostri, dar vazand ca nu se iau masuri prea serioase in privinta noastra, s-a multumit doar sa ne confiste mingile care mai zburau peste gard si nu reuseam sa le recuperam inainte de a pune el mana pe ele.
Asa s-a intamplat si in ziua cu pricina. Cum a aterizat mingea pe mosia lui, nici nu am apucat sa ridicam plasa de sarma ca vreunul din noi sa se strecoare pe sub gard, ca Gheorghe deja ranjea cu mingea in mana.
- Pa asta nu o mai vedeti voi intreaga, blastamatilor!- a marait catre noi, si s-a indreptat cu mingea catre butucul pe care crapa lemne.
Cand am realizat ca vrea sa taie mingea cu toporul, ne-am zis ca acum a sosit momentul razbunarii pentru toate mingile pe care ni le-a luat. Si nu care cumva sa se razgandeasca, am inceput sa-l intaratam.
- N-aveti nici o sansa cu amarata aia de toporisca- a strigat catre el Petrica, care era cel mai tare la batut din gura, dar daca vedea noaptea o musca pe geam facea pe el de fricos ce era.
-Amarata-i mata!- a raspuns Gheorghe rosu de furie. A asezat tacticos mingea pe butuc si a dat in ea cu toporul, din toate puterile. Probabil a vrut sa ne arate ce topor bun are.
In secunda urmatoare radeam toti cat ne tinea gura iar Gheorghe izbit de toporul ricosat din minge injura de toti dracii tinandu-se de umar. Norocul lui a fost ca toporul avea coada lunga si astfel partea metalica i-a trecut pe deasupra capului, dar coada l-a lovit suficient de tare cat sa-i rupa clavicula. A venit si nevasta-sa si dupa ce ne-a injurat si ea vreo 10 minute, si-a adus aminte ca ar fi bine sa se duca cu el la doctor.
A doua zi am aflat de la nenea Traian, vecinul nostru militian, ca nebunul de Gheorghe dupa ce a iesit de la spital impachetat cu vreo trei kilograme de gips, s-a dus la militie sa ne reclame.
- Cand a citit reclamatia, ofiterul de serviciu i-a dat hartia inapoi razand si i-a zis: "Dute omule acasa si vezi-ti de treaba, ca copiii aia n-au nici o vina ca esti tu prost!- ne-a zis militianul razand.
Intamplarea asta a facut repede inconjurul orasului, si multa vreme circula o vorba,cumca:"Daca nu sti fizica, stai departe de topor!"
sâmbătă, 16 aprilie 2011
Condoleante placute
Cate minuni poate debita mintea unui copil. Zilele trecute imi povestea o cunostinta ca a trebuit sa mearga la o inmormantare a unei rude nu foarte apropiate... dar trebuia sa mearga. Bineinteles ca a luat cu ea si ei fetita de 5 anisori, o figura de copil care de fiecare data reuseste sa faca ceva boroboata.
A facut si de data asta.
De cum au ajuns in casa raposatului, unde toata lumea plangea si era trista, Ancuta a intrat in mijlocul camerei unde era asezat sicriul, si a spus foarte voios, ca un copil care si-a invatat bine lectia: "Condoleante placute".
A facut si de data asta.
De cum au ajuns in casa raposatului, unde toata lumea plangea si era trista, Ancuta a intrat in mijlocul camerei unde era asezat sicriul, si a spus foarte voios, ca un copil care si-a invatat bine lectia: "Condoleante placute".
duminică, 27 martie 2011
Soarele culturii a stralucit la Jibou
Sambata, 26 martie, in sala de conferinte a Gradinii Botanice "Vasile Fati" din Jibou s-a desfasurat ce-a de patra editie a Zilelor "Caiete Silvane".
In prezenta unui public numeros au fost prezentate volumele: "Curiozitati Salajene" a cunoscutului si apreciatului scriitor si publicist Gyorfi-Deak Gyorgy, "Zodia lupilor", volum de poezie semnat de Sanziana Batiste cu traducerea in limba maghiara realizata de Simone Gyorfi, "Impresiile unui calator tomnatic" semnat de poetul si cunoscutul om de cultura Viorel Tautan, "Colectia de calimari" avandu-l ca autor pe unul dintre cei mai renumiti poeti contemporani, Viorel Muresan,"Literatura rezistentei la totalitarism" semnat Imelda Chinta, si o "Carticica cu povesti" avand-o ca autoare pe Maria V. Croitoru. De asemenea au fost prezentate cele mai noi aparitii ale editurii "Eikon" din Cluj-Napoca, reprezentata fiind de Vasile Dancu.
In continuare au fost prezentate cateva lucrari pe tema "Viata in arta, arta in viata", dezbateri ale caror moderatori au fost Daniel Sauca si Viorel Muresan.
In incheiere a avut loc un recital de poezie sustinut de talentatii poeti care au participat la acest eveniment.
In curand voi scrie mai pe larg despre cartile care au fost lansate , mai bine spus despre cele patru pe care le-am primit cu autograful autorilor, bineinteles.
duminică, 30 ianuarie 2011
Butoiul cantator
... sau cum am obtinut noi acces liber la gunoiul de grajd.
Sunt pasinat de pescuit de cand ma stiu. In copilarie foarte des mergeam la vale, cu bota mea de alun cu doua cuie batute in partea mai groasa pe care infasuram nailonul, iar pluta era un dop de la sticla de sampanie, cioplit si vopsit cu oja furata de la sora mea. Insa, pestele nu se poate prinde cu carligul gol, asa ca aveam nevoie de rame.
In zona unde locuiam, doar doi vecini aveau vaci, si implicit gunoi unde se puteau gasi rame. La nenea P. era destul de nasol, Vultur, un imens caine ciobanesc era legat chiar in spatele grajdului, asa ca numai in cazuri extreme apelam la bunavointa batranului. Nu era un om rau, ne lasa sa cautam rame, dar asta numai dupa ce ne dojenea vreo jumatate de ora si noi ii promiteam ca nu lasam gunoiul imprastiat.
A doua sursa de rame era le nenea F. Asta era un om tare bisericos, mergea la Biserica Oastea Domnului, o ramura a ortodxiei care pe vremea comunismului era interzisa, si de fiecare data cand trebaluia pe langa casa, mormaia cantece bisericesti. Bietul om a avut multe necazuri din acest motiv. Prin vecini locuia si un militian, nenea T., care nu prea agrea muzica ce o canta vecinul lui, si mereu il reclama.Nu odata a venit securitatea si l-a dus pe nenea F. la militie.
Deci, revenind la rame, avea asta un munte de gunoi in spatele grajdului de putea aproviziona cu momeala toti pescarii din Dej, ba chiar si din zonele invecinate. Dar era un zgarcit cum nu am mai vazut... de parca ii luam painea de la gura, asa scandal facea pentru cateva rame. Sotia lui insa, tanti I. era mai buna cu noi, si cand nu era barbatul acasa, ne mai lasa sa scotocim prin gunoi.
Dar sa nu mai lungesc vorba, s-a intamplat odata ca nu mai aveam nici unul dintre noi rame. Nenea P. era dus la oi, asa ca nefiind cine sa il tina pe Vultur sa nu ne sfasie nadragii de pe noi, a ramas varianta cu nenea F.
Ca sa ne asiguram ca avem cala libera la sursa, ne-am urcat in nucul din gradina noastra, de unde aveam vizibilitate perfecta asupra gospodariei cu pricina si ne-am pus pe pandit, sa vedem daca nenea F. este acasa.
A trecut asa vreo jumatate de ora, ni s-au terminat si semintele de prin buzunare, si nici o miscare. Acum e momentul, ne-am zis, si ne-am furisat pana in spatele grajdului. Am mai ascultat cateva minute ascunsi printre rasadurile din apropierea gunoiului, si vazand ca terenul e liber, ne-am apucat de scormonit dupa rame.
Nu am apucat sa adunam mare lucru, cand dintr-o data rasuna chiar langa noi un cantec jelit, un sunet infundat de parca venea din fundul iadului. Mama ce ne-am speriat, am ramas incremeniti ascultand cantecul acela neinteles care suna de parca ar fi invocat cele mai inspaimantatoare spirite ale intunericului.
Cel mai bine era sa o stergem de acolo cat mai repede, dar problema era ca a fost si P. cu noi... si fricos cum era, dupa cum am mentionat si in povestirea anterioara, a inceput sa planga si sa strige dupa ajutor.
Atunci brusc s-a ridicat capacul de pe un butoi din ala in care se punea varza la murat, aflat foarte aproape de peretele grajdului, si aparu capul lui nenea F. Murdar de funingine si cu parul zburlit, nu l-am recunoscut si l-am luat drept un mesager al iadului. Noi nu am mai stat pe ganduri si am luat-o la fuga, abandonandu-l pe P. Ne-am refugiat in tufele din fundul gradinii si asteptam sa apara si prietenul abandonat. Nu am auzit sfada sau strigaturi, dar nici P. nu venea. Apare dupa vreo 10 minute, cu lacrimile uscate pe obraz insa cu un zambet larg pe buze.
- Gata, zice. Am rezolvat problema cu ramele. Avem acces liber si nelimitat de acuma, numa sa nu lasam gunoiul imprastiat.
Am crezut ca de spaima care a tras-o i s-a dus mintea cu sorcova. Dar ne-a spus ca, dupa ce l-a prins nenea F., si-a adus aminte de cantecele bisericesti si amenzile platite la militie, si a spus ca nu il va da in gat la nenea T., militianul, daca ne lasa de acum sa strangem rame din gunoiul lui. Batranul nu a stat prea mult pe ganduri, probabil pentru el cantecele bisericesti erau mai importante decat ramele, si a fost de acord.
Si, uite asa, cel mai fricos din gasca a reusit sa-si castige un loc de cinste printre noi, iar nenea F. canta vois in butoiul lui de unde numai noi il puteam auzi in timp ce strangeam rame.
Sunt pasinat de pescuit de cand ma stiu. In copilarie foarte des mergeam la vale, cu bota mea de alun cu doua cuie batute in partea mai groasa pe care infasuram nailonul, iar pluta era un dop de la sticla de sampanie, cioplit si vopsit cu oja furata de la sora mea. Insa, pestele nu se poate prinde cu carligul gol, asa ca aveam nevoie de rame.
In zona unde locuiam, doar doi vecini aveau vaci, si implicit gunoi unde se puteau gasi rame. La nenea P. era destul de nasol, Vultur, un imens caine ciobanesc era legat chiar in spatele grajdului, asa ca numai in cazuri extreme apelam la bunavointa batranului. Nu era un om rau, ne lasa sa cautam rame, dar asta numai dupa ce ne dojenea vreo jumatate de ora si noi ii promiteam ca nu lasam gunoiul imprastiat.
A doua sursa de rame era le nenea F. Asta era un om tare bisericos, mergea la Biserica Oastea Domnului, o ramura a ortodxiei care pe vremea comunismului era interzisa, si de fiecare data cand trebaluia pe langa casa, mormaia cantece bisericesti. Bietul om a avut multe necazuri din acest motiv. Prin vecini locuia si un militian, nenea T., care nu prea agrea muzica ce o canta vecinul lui, si mereu il reclama.Nu odata a venit securitatea si l-a dus pe nenea F. la militie.
Deci, revenind la rame, avea asta un munte de gunoi in spatele grajdului de putea aproviziona cu momeala toti pescarii din Dej, ba chiar si din zonele invecinate. Dar era un zgarcit cum nu am mai vazut... de parca ii luam painea de la gura, asa scandal facea pentru cateva rame. Sotia lui insa, tanti I. era mai buna cu noi, si cand nu era barbatul acasa, ne mai lasa sa scotocim prin gunoi.
Dar sa nu mai lungesc vorba, s-a intamplat odata ca nu mai aveam nici unul dintre noi rame. Nenea P. era dus la oi, asa ca nefiind cine sa il tina pe Vultur sa nu ne sfasie nadragii de pe noi, a ramas varianta cu nenea F.
Ca sa ne asiguram ca avem cala libera la sursa, ne-am urcat in nucul din gradina noastra, de unde aveam vizibilitate perfecta asupra gospodariei cu pricina si ne-am pus pe pandit, sa vedem daca nenea F. este acasa.
A trecut asa vreo jumatate de ora, ni s-au terminat si semintele de prin buzunare, si nici o miscare. Acum e momentul, ne-am zis, si ne-am furisat pana in spatele grajdului. Am mai ascultat cateva minute ascunsi printre rasadurile din apropierea gunoiului, si vazand ca terenul e liber, ne-am apucat de scormonit dupa rame.
Nu am apucat sa adunam mare lucru, cand dintr-o data rasuna chiar langa noi un cantec jelit, un sunet infundat de parca venea din fundul iadului. Mama ce ne-am speriat, am ramas incremeniti ascultand cantecul acela neinteles care suna de parca ar fi invocat cele mai inspaimantatoare spirite ale intunericului.
Cel mai bine era sa o stergem de acolo cat mai repede, dar problema era ca a fost si P. cu noi... si fricos cum era, dupa cum am mentionat si in povestirea anterioara, a inceput sa planga si sa strige dupa ajutor.
Atunci brusc s-a ridicat capacul de pe un butoi din ala in care se punea varza la murat, aflat foarte aproape de peretele grajdului, si aparu capul lui nenea F. Murdar de funingine si cu parul zburlit, nu l-am recunoscut si l-am luat drept un mesager al iadului. Noi nu am mai stat pe ganduri si am luat-o la fuga, abandonandu-l pe P. Ne-am refugiat in tufele din fundul gradinii si asteptam sa apara si prietenul abandonat. Nu am auzit sfada sau strigaturi, dar nici P. nu venea. Apare dupa vreo 10 minute, cu lacrimile uscate pe obraz insa cu un zambet larg pe buze.
- Gata, zice. Am rezolvat problema cu ramele. Avem acces liber si nelimitat de acuma, numa sa nu lasam gunoiul imprastiat.
Am crezut ca de spaima care a tras-o i s-a dus mintea cu sorcova. Dar ne-a spus ca, dupa ce l-a prins nenea F., si-a adus aminte de cantecele bisericesti si amenzile platite la militie, si a spus ca nu il va da in gat la nenea T., militianul, daca ne lasa de acum sa strangem rame din gunoiul lui. Batranul nu a stat prea mult pe ganduri, probabil pentru el cantecele bisericesti erau mai importante decat ramele, si a fost de acord.
Si, uite asa, cel mai fricos din gasca a reusit sa-si castige un loc de cinste printre noi, iar nenea F. canta vois in butoiul lui de unde numai noi il puteam auzi in timp ce strangeam rame.
sâmbătă, 29 ianuarie 2011
po-po-posta
Chiar daca nu am ajuns inca la varsta la care sa povestesc nepotilor "cum era pe vremea noastra", din ce in ce mai des imi vin in minte intamplari din trecut.
Erau vremurile in care nu aveam internet, la televizor era program doar doua ore pe zi, si totusi nu ne plictiseam. Ma gandesc cum ar supravietui copii nostri fara internet? ... dar mai bine o las asa, si revin la povestile mele.
S-a intamplat pe la inceputul anilor '80, aveam vreo 8-9 ani pe atunci, si tin minte ca era o vreme mohorata, cu ceata si ploaie. Sotii M., al caror fiu P. era deodata cu mine si bineanteles eram buni prieteni, erau in relatii foarte bune cu parintii mei. Fiind si vecini, ne vizitam des, si chiar daca vremurile nu erau cele mai imbelsugate, aproape saptamanal se incingea cate un chef, ori la noi, ori la ei.
Ei, in ziua cu pricina, P. nu a venit cu parintii la noi, preferand sa stea singur acasa. Trebuie sa mentionez ca in copilarie nu eram cel mai vireaz baiat, dar prietenul meu era un fricos fata de care iepurasul din povesti este curajul intruchipat.
Parintii s-au pus pe chefuit, eu il blagosloveam in gand pe P. ca nu a venit si el sa am cu cine ma juca (dar incapatanat cum eram nici eu nu am vrut sa merg la el), pe la vreo 8 seara suna telefonul. In larma facuta de cei batrini, numai eu am aizit zornaiala si ridic receptorul.
-Alo! - zic.
-S. tu esti? - intreaba P. cu voce tremuranda.
-Eu, zic. Dar ce faci? Te-ai hotarat sa vii si tu?
-Nu!- sopteste P. Da-mi-l pe tata la telefon ca-i bai.
Auzind asta, mai ales spus cu voce soptita si tremuranda, fug la nenea I. si-l chem la telefon.
-Da! - spune nenea I. Apoi continua zambind: - Stai linistit, sau hai aici daca vrei, ca noi inca nu mergem acasa.
Apoi inchide si ma intreaba zambind:
-Ti frica sa mergi singur pana la noi?
Chiar daca nu locuiam departe unii de altii, sa tot fi fost vreo 500m, numai la gandul ca afara e intuneri mi se facu pielea de gaina. Dar, orgolios cum eram am raspuns cu un Da! hotarat, care mi-a adus o mangaiere pe ceafa din partea lui nenea I., care a mai spus ca eu nu sunt un fricos ca fiul lui. Chiar daca asta mi-a cam ridicat moralul, frica tot nu disparuse, dar mi-am luat pelerina din cuier si am iesit in noroiul de pe srada care, spre marele meu necaz, era acoperita cu o bezna de nu vedeai doi pasi in fata.
Nu mai trebuie sa precizez ca strada era iluminata numai in noptile cu luna plina, si asta numai multumita noua, care de cate ori cei de la Electrica puneau becuri pe stalpi, le si spargeam cu prastiile si tineam o evidenta clara intr-un vechi caiet de matematica, cine cate becuri are sparte. Acest clasament avea o importanta foarte mare pentru noi, dar asta e alt subiect despre care voi scrie pe viitor.
Deci, cu inma cat un purice, inaintam prin bezna luand la rand beltile de pe strada.
De cum am ajuns aproape de destinatie, mi s-a parut suspect ca la P. nu ardea nici un bec in casa. Daca tot e asa de fricos, cum de sta pe intuneric? Sigur este o farsa si vrea sa ma sperie... Ei, cu asta mi-a disparut instantaneu frica, mi-am ridicat capul barbateste si am intrat pe poarta asa cum am vazut eu intr-un film ca a facut Sergiu Nicolaescu.
Usa inchisa. Bat cat pot de tare. Nimic. Mai bat odata. Tot nimic.
-P.! - strig, deschide ca-s eu.
Trec asa cateva secunde si pe hol se aprinde becul. Usa de la intrare avea un gemulet ingust, m-am ridicat pe varfuri, dar nu am vazut pe nimeni. Mai strig odata.
Imediat se deschide usa, dar surpiza, P. nicaieri!
Atunci m-am speriat eu. Cand dintr-o data aud o voce venind de jos, de sub mine:
- Bine ca esti tu!
Am crezut ca fac pe mine! P. statea ghemuit la doi pasi de mine, pe cap cu o strecuratoare din aia de taietei, in mana dreapta cu o toporisca de batut carnea si in dreapta cu o surubelnita.
Dupa cateva momente de buimaceala, ne-am revenit, am inceput sa radem si am sunat la parinti sa le spunem ca totul e OK.
Apoi, mi-a povestit ca de indata ce s-a intunecat afara, cineva a batut zdravan in geam si striga : - Po-po-posta! deschide! Po-po-posta!, iar P. crezand ca o fi vreun infractor care vrea sa-i prade casa stiind ca parintii lui sunt plecati, a luat masurile de prevenire care i se pareau lui cele mai importante. S-a echipat cu obiectele mentionate anterior si a stins lumina. Vazand ca Po-po-posta! nu are de gand sa inceteze cu zornaitul geamului, s-a furisat la telefon, si prin bezna a reusit sa formeze numarul nostru... dar, chiar inainte de a ajunge eu, individul cu pricina a renuntat si a plecat, lasandu-l pe P. speriat si suspicios la orice miscare.
A doua zi, nenea I. dupa ce a venit de la servici a trecut pe la noi si ne-a povestit razand ca de fapt in seara precedenta chiar a fost postasul, dar nu cel pe care il cunosteam noi, ci un curier care a adus o telegrama... si omul era balbait! :)
Erau vremurile in care nu aveam internet, la televizor era program doar doua ore pe zi, si totusi nu ne plictiseam. Ma gandesc cum ar supravietui copii nostri fara internet? ... dar mai bine o las asa, si revin la povestile mele.
S-a intamplat pe la inceputul anilor '80, aveam vreo 8-9 ani pe atunci, si tin minte ca era o vreme mohorata, cu ceata si ploaie. Sotii M., al caror fiu P. era deodata cu mine si bineanteles eram buni prieteni, erau in relatii foarte bune cu parintii mei. Fiind si vecini, ne vizitam des, si chiar daca vremurile nu erau cele mai imbelsugate, aproape saptamanal se incingea cate un chef, ori la noi, ori la ei.
Ei, in ziua cu pricina, P. nu a venit cu parintii la noi, preferand sa stea singur acasa. Trebuie sa mentionez ca in copilarie nu eram cel mai vireaz baiat, dar prietenul meu era un fricos fata de care iepurasul din povesti este curajul intruchipat.
Parintii s-au pus pe chefuit, eu il blagosloveam in gand pe P. ca nu a venit si el sa am cu cine ma juca (dar incapatanat cum eram nici eu nu am vrut sa merg la el), pe la vreo 8 seara suna telefonul. In larma facuta de cei batrini, numai eu am aizit zornaiala si ridic receptorul.
-Alo! - zic.
-S. tu esti? - intreaba P. cu voce tremuranda.
-Eu, zic. Dar ce faci? Te-ai hotarat sa vii si tu?
-Nu!- sopteste P. Da-mi-l pe tata la telefon ca-i bai.
Auzind asta, mai ales spus cu voce soptita si tremuranda, fug la nenea I. si-l chem la telefon.
-Da! - spune nenea I. Apoi continua zambind: - Stai linistit, sau hai aici daca vrei, ca noi inca nu mergem acasa.
Apoi inchide si ma intreaba zambind:
-Ti frica sa mergi singur pana la noi?
Chiar daca nu locuiam departe unii de altii, sa tot fi fost vreo 500m, numai la gandul ca afara e intuneri mi se facu pielea de gaina. Dar, orgolios cum eram am raspuns cu un Da! hotarat, care mi-a adus o mangaiere pe ceafa din partea lui nenea I., care a mai spus ca eu nu sunt un fricos ca fiul lui. Chiar daca asta mi-a cam ridicat moralul, frica tot nu disparuse, dar mi-am luat pelerina din cuier si am iesit in noroiul de pe srada care, spre marele meu necaz, era acoperita cu o bezna de nu vedeai doi pasi in fata.
Nu mai trebuie sa precizez ca strada era iluminata numai in noptile cu luna plina, si asta numai multumita noua, care de cate ori cei de la Electrica puneau becuri pe stalpi, le si spargeam cu prastiile si tineam o evidenta clara intr-un vechi caiet de matematica, cine cate becuri are sparte. Acest clasament avea o importanta foarte mare pentru noi, dar asta e alt subiect despre care voi scrie pe viitor.
Deci, cu inma cat un purice, inaintam prin bezna luand la rand beltile de pe strada.
De cum am ajuns aproape de destinatie, mi s-a parut suspect ca la P. nu ardea nici un bec in casa. Daca tot e asa de fricos, cum de sta pe intuneric? Sigur este o farsa si vrea sa ma sperie... Ei, cu asta mi-a disparut instantaneu frica, mi-am ridicat capul barbateste si am intrat pe poarta asa cum am vazut eu intr-un film ca a facut Sergiu Nicolaescu.
Usa inchisa. Bat cat pot de tare. Nimic. Mai bat odata. Tot nimic.
-P.! - strig, deschide ca-s eu.
Trec asa cateva secunde si pe hol se aprinde becul. Usa de la intrare avea un gemulet ingust, m-am ridicat pe varfuri, dar nu am vazut pe nimeni. Mai strig odata.
Imediat se deschide usa, dar surpiza, P. nicaieri!
Atunci m-am speriat eu. Cand dintr-o data aud o voce venind de jos, de sub mine:
- Bine ca esti tu!
Am crezut ca fac pe mine! P. statea ghemuit la doi pasi de mine, pe cap cu o strecuratoare din aia de taietei, in mana dreapta cu o toporisca de batut carnea si in dreapta cu o surubelnita.
Dupa cateva momente de buimaceala, ne-am revenit, am inceput sa radem si am sunat la parinti sa le spunem ca totul e OK.
Apoi, mi-a povestit ca de indata ce s-a intunecat afara, cineva a batut zdravan in geam si striga : - Po-po-posta! deschide! Po-po-posta!, iar P. crezand ca o fi vreun infractor care vrea sa-i prade casa stiind ca parintii lui sunt plecati, a luat masurile de prevenire care i se pareau lui cele mai importante. S-a echipat cu obiectele mentionate anterior si a stins lumina. Vazand ca Po-po-posta! nu are de gand sa inceteze cu zornaitul geamului, s-a furisat la telefon, si prin bezna a reusit sa formeze numarul nostru... dar, chiar inainte de a ajunge eu, individul cu pricina a renuntat si a plecat, lasandu-l pe P. speriat si suspicios la orice miscare.
A doua zi, nenea I. dupa ce a venit de la servici a trecut pe la noi si ne-a povestit razand ca de fapt in seara precedenta chiar a fost postasul, dar nu cel pe care il cunosteam noi, ci un curier care a adus o telegrama... si omul era balbait! :)
iconita bat-o vina
Se pare ca nu e chiar atat de usor sa reiei o activitate la care ai renuntat atat de mult timp.
De multe ori imi promit ca de maine ma apuc de scris, de multe ori imi vin in minte subiecte si intamplari pe care imi propun sa le scriu, citesc blogurile fostilor mei colegi de presa si din nou imi zic ca trebuie sa ma apuc de scris....
apoi deschid laptop-ul, vad frumoasa iconita de photoshop... si automat uit ce am vrut sa fac, pun mana pe tableta grafica si da-i la desenat.
Apoi, dupa cateva zile o iau de la inceput... si iata ca de aproape un an nu am scris nimic.
Dar am gasit solutia (si berea e buna la ceva:), am sters frumoasa iconita de photoshop de pe desktop... si magie: iata-ma ca scriu!
Sper ca acest truc sa functioneze.
De multe ori imi promit ca de maine ma apuc de scris, de multe ori imi vin in minte subiecte si intamplari pe care imi propun sa le scriu, citesc blogurile fostilor mei colegi de presa si din nou imi zic ca trebuie sa ma apuc de scris....
apoi deschid laptop-ul, vad frumoasa iconita de photoshop... si automat uit ce am vrut sa fac, pun mana pe tableta grafica si da-i la desenat.
Apoi, dupa cateva zile o iau de la inceput... si iata ca de aproape un an nu am scris nimic.
Dar am gasit solutia (si berea e buna la ceva:), am sters frumoasa iconita de photoshop de pe desktop... si magie: iata-ma ca scriu!
Sper ca acest truc sa functioneze.
duminică, 23 mai 2010
lucruri clare intr-o lume abigua
Week-end prelungit si vreme urata... nu este chiar cea mai placuta combinatie, dar macar stam in culcus si ne refacem fortele.
Stand degeaba si cautand ceva interesant in marea pubela numita web. mi-am adus aminte ca bunul meu prieten, Gyorfi Deak Gyorgy a publicat a doua editie a "Curiozitatilor Salajene". Chiar daca scrierile amintite au fost postate pe net de ceva vreme, abia acum mi-am gasit timp sa le citesc...
Nu sunt critic sa fac o recenzie a lucrarii, sunt si eu un stranier in aceasta frumoasa si linistita urbe care m-a acceptat cu calitatile si defectele mele, si ma bucur sa vad ca Jiboul nu este doar un oras cu oameni necajiti (ca toate orasele din Romania de azi), ci este un oras cu multe "curiozitati" pe care Gyuri ni le impartaseste.
Chiar daca nu am cerut permisiunea autorului, postez aici linkul spre lucrarea sus mentionata.
http://www.gyuri.go.ro/
Nu-mi mai ramane decat sa va doresc lectura placuta ;)
Stand degeaba si cautand ceva interesant in marea pubela numita web. mi-am adus aminte ca bunul meu prieten, Gyorfi Deak Gyorgy a publicat a doua editie a "Curiozitatilor Salajene". Chiar daca scrierile amintite au fost postate pe net de ceva vreme, abia acum mi-am gasit timp sa le citesc...
Nu sunt critic sa fac o recenzie a lucrarii, sunt si eu un stranier in aceasta frumoasa si linistita urbe care m-a acceptat cu calitatile si defectele mele, si ma bucur sa vad ca Jiboul nu este doar un oras cu oameni necajiti (ca toate orasele din Romania de azi), ci este un oras cu multe "curiozitati" pe care Gyuri ni le impartaseste.
Chiar daca nu am cerut permisiunea autorului, postez aici linkul spre lucrarea sus mentionata.
http://www.gyuri.go.ro/
Nu-mi mai ramane decat sa va doresc lectura placuta ;)
Abonați-vă la:
Postări (Atom)