po-po-posta

Chiar daca nu am ajuns inca la varsta la care sa povestesc nepotilor "cum era pe vremea noastra", din ce in ce mai des imi vin in minte intamplari din trecut.
Erau vremurile in care nu aveam internet, la televizor era program doar doua ore pe zi, si totusi nu ne plictiseam. Ma gandesc cum ar supravietui copii nostri fara internet? ... dar mai bine o las asa, si revin la povestile mele.
S-a intamplat pe la inceputul anilor '80, aveam vreo 8-9 ani pe atunci, si tin minte ca era o vreme mohorata, cu ceata si ploaie. Sotii M., al caror fiu P. era deodata cu mine si bineanteles eram buni prieteni, erau in relatii foarte bune cu parintii mei. Fiind si vecini, ne vizitam des, si chiar daca vremurile nu erau cele mai imbelsugate, aproape saptamanal se incingea cate un chef, ori la noi, ori la ei.
Ei, in ziua cu pricina, P. nu a venit cu parintii la noi, preferand sa stea singur acasa. Trebuie sa mentionez ca in copilarie nu eram cel mai vireaz baiat, dar prietenul meu era un fricos fata de care iepurasul din povesti este curajul intruchipat.
Parintii s-au pus pe chefuit, eu il blagosloveam in gand pe P. ca nu a venit si el sa am cu cine ma juca (dar incapatanat cum eram nici eu nu am vrut sa merg la el), pe la vreo 8 seara suna telefonul. In larma facuta de cei batrini, numai eu am aizit zornaiala si ridic receptorul.
-Alo! - zic.
-S. tu esti? - intreaba P. cu voce tremuranda.
-Eu, zic. Dar ce faci? Te-ai hotarat sa vii si tu?
-Nu!- sopteste P. Da-mi-l pe tata la telefon ca-i bai.
Auzind asta, mai ales spus cu voce soptita si tremuranda, fug la nenea I. si-l chem la telefon.
-Da! - spune nenea I. Apoi continua zambind: - Stai linistit, sau hai aici daca vrei, ca noi inca nu mergem acasa.
Apoi inchide si ma intreaba zambind:
-Ti frica sa mergi singur pana la noi?
Chiar daca nu locuiam departe unii de altii, sa tot fi fost vreo 500m, numai la gandul ca afara e intuneri mi se facu pielea de gaina. Dar, orgolios cum eram am raspuns cu un Da! hotarat, care mi-a adus o mangaiere pe ceafa din partea lui nenea I., care a mai spus ca eu nu sunt un fricos ca fiul lui. Chiar daca asta mi-a cam ridicat moralul, frica tot nu disparuse, dar mi-am luat pelerina din cuier si am iesit in noroiul de pe srada care, spre marele meu necaz, era acoperita cu o bezna de nu vedeai doi pasi in fata.
Nu mai trebuie sa precizez ca strada era iluminata numai in noptile cu luna plina, si asta numai multumita noua, care de cate ori cei de la Electrica puneau becuri pe stalpi, le si spargeam cu prastiile si tineam o evidenta clara intr-un vechi caiet de matematica, cine cate becuri are sparte. Acest clasament avea o importanta foarte mare pentru noi, dar asta e alt subiect despre care voi scrie pe viitor.
Deci, cu inma cat un purice, inaintam prin bezna luand la rand beltile de pe strada.
De cum am ajuns aproape de destinatie, mi s-a parut suspect ca la P. nu ardea nici un bec in casa. Daca tot e asa de fricos, cum de sta pe intuneric? Sigur este o farsa si vrea sa ma sperie... Ei, cu asta mi-a disparut instantaneu frica, mi-am ridicat capul barbateste si am intrat pe poarta asa cum am vazut eu intr-un film ca a facut Sergiu Nicolaescu.
Usa inchisa. Bat cat pot de tare. Nimic. Mai bat odata. Tot nimic.
-P.! - strig, deschide ca-s eu.
Trec asa cateva secunde si pe hol se aprinde becul. Usa de la intrare avea un gemulet ingust, m-am ridicat pe varfuri, dar nu am vazut pe nimeni. Mai strig odata.
Imediat se deschide usa, dar surpiza, P. nicaieri!
Atunci m-am speriat eu. Cand dintr-o data aud o voce venind de jos, de sub mine:
- Bine ca esti tu!
Am crezut ca fac pe mine! P. statea ghemuit la doi pasi de mine, pe cap cu o strecuratoare din aia de taietei, in mana dreapta cu o toporisca de batut carnea si in dreapta cu o surubelnita.
Dupa cateva momente de buimaceala, ne-am revenit, am inceput sa radem si am sunat la parinti sa le spunem ca totul e OK.
Apoi, mi-a povestit ca de indata ce s-a intunecat afara, cineva a batut zdravan in geam si striga : - Po-po-posta! deschide! Po-po-posta!, iar P. crezand ca o fi vreun infractor care vrea sa-i prade casa stiind ca parintii lui sunt plecati, a luat masurile de prevenire care i se pareau lui cele mai importante. S-a echipat cu obiectele mentionate anterior si a stins lumina. Vazand ca Po-po-posta! nu are de gand sa inceteze cu zornaitul geamului, s-a furisat la telefon, si prin bezna a reusit sa formeze numarul nostru... dar, chiar inainte de a ajunge eu, individul cu pricina a renuntat si a plecat, lasandu-l pe P. speriat si suspicios la orice miscare.
A doua zi, nenea I. dupa ce a venit de la servici a trecut pe la noi si ne-a povestit razand ca de fapt in seara precedenta chiar a fost postasul, dar nu cel pe care il cunosteam noi, ci un curier care a adus o telegrama... si omul era balbait! :)